Am fost un fel de scriitor

Scriitor este exagerat de mult spus. De fapt doar am scris.

Să tot fie câțiva ani buni de când mi-am făcut un blog pe care am scris initial sub anonimat, o bună perioadă de timp. Scriam pentru mine și pentru cei câțiva cititori care dădeau, din când în când, câteva like-uri.  Agonie sau extaz ? Linia e subțire rău. Scrisul sub anonimat a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut într-ale scrisului. Puteam arunca în spațiu orice tâmpenie care îmi trecea prin cap, orice gând oricât de „obscen” și decalat putea fi el și orice aberație în contradicție cu toți și cu toate.

Apoi am renunțat la anonimat și am instaurat cenzura. “Nu se făcea să”, strica la imagine.  La un moment dat a apărut  poezia și apariția aceasta mi-a fost teribil de benefică, cel puțin o bună bucată de timp de-a lungului căreia am avut certa impresie că sunt poet. Și scriam, si trăiam, si storceam fiecare moment de inspirație până ieșea  de-un ritm interior pe care îl numeam poezie si datorită căruia citeam și reciteam și aveam, continuam să am impresia că sunt poet. Până la un moment dat când, fără să vreau, am intrat în gura criticilor, “ăi mai marilor într-ale poeziei”, care au făcut din ritmul meu interior un ghemotoc de hârtie pe care l-au aruncat fix în coșul de gunoi. Au ochit din prima coșul, acolo, fix acolo era locul versurilor mele albe care, în cel mai obiectiv fel de a vedea lucrurile, nu aveau nimic, dar absolut nimic de-a face cu poezia.  Poezia contemporană, dupa părerea lor,  era cu totul și cu totul altceva. Am citit, din curiozitate, câteva poezii care trecuseră testul criticilor, “ălor mai mari critici” și cunoscători și am realizat că da, poezia mea nu avea nimic, dar nimic de-a face cu ceea ce poezia contemporană era. Citeam niște minunății de monstruozități stilistice, un fel de proză ciudată așezată în rând scurt și nu înțelegem când și mai ales cum pierdusem firul. Eram convinsă, absolut convinsă , că nu voi putea scrie niciodată așa ceva.

“Timpul le rezolvă pe toate” și chiar le-a rezolvat. Am încasat pe moment ideea că nu sunt poet și m-am stradut să nu mai scriu vers. Până am uitat că nu sunt poet și am re început să scriu vers. Desigur, la un moment dat am întâlnit iar un om, unul dintre cei care tăiau și spânzurau pe Facebookul literar, care mi-a spus din nou, că poezia mea e complet imperfectă, că ar trebui șlefuită și prelucrată și atunci m-am gândit obiectiv, cum ar arăta ritmul meu interior prelucrat în așa fel încât să dobândească strălucirea dorită de alții ? Ei bine, n-ar mai arăta nicicum căci n-ar mai fi în nici un fel ritmul meu interior.

Ca și prima dată, din curiozitate, am citit o poezie scrisă de distinsul tăietor de capete de pe Facebook și, ca și prima dată, am preferat să rămân la ritmul meu interior, complet incompatibil cu ceea ce poezia contemporană se dorea a fi.

Apoi am continuat să cred că am talent și am scris, am tot scris, am ajuns să am vreo 20 de cititori fideli pe blog, acei “unici” zilnici pe care îi salut și le mulțumesc pentru încrederea acordată.

Nimic senzațional nici cu pagina blogului. 5 cititori fideli din cei 1200 de abonați. Desigur, de vină era algoritmul Facebook. Ca orice scriitor care se respectă am crezut în mine până la capăt. Ce dacă nu aveam decât foarte puțini cititori ? Orice scriitor care se respectă scoate o carte. Prima carte tipărită în self-publishing a fost vândută la 10 persoane.Costurile de livrare erau atât de mari încât depășeau cu mult prețul cărții. Era ok, găsisem un vinovat: de vină era Amazonul că livra atât de scump.

A doua carte am scos-o în colaborare cu alte două persoane. Prima ediție s-a dat toată și banii câștigati  au fost consumati în totalitate cu cheltuielile de lansare la care eu nu am putut fi prezentă . Am privit lansarea de departe din Franța și cam atât. Un pic enervant de departe dar de vină era distanța atât de mari dintre Paris și Constanța.  Era ok,  gasisem vinovatul.

A doua ediție a fost „un succes fenomenal”, s-a mers pe stoc propriu de cărți, fiecare din cei trei autori dispunea de un număr de cărți pe care le plătise si pe care avea sarcina să le vândă. Ei bine, sarcina mea de a le vinde s-a dovedit o sarcină incompatibilă cu felul meu de a fi. Rezultatul celei de-a două ediții a fost acela că, din cele 27 de cărți atribuite  și plătite, am rămas cu 25.  Dar era ok, găsisem un vinovat : de vină era modelul aplicat.  Sau poate felul meu inocent de a vedea lumea in mod constant ideal. Calculasem, în cel mai profund mod utopic posibil, că atunci când sunt trei autori se împart și cheltuielile și câștigurile și pierderile. Ei bine, calculasem prost. In concluzie prefer să spun doar atât : i-am rugat pe ceilalti 2 autori să îmi scoată numele și scrierile din carte,  în cazul unei a treia ediții.

Oare cât de mult poți crede că ești când, în definitiv, ești departe de a fi? Am crezut un infinit care a luat sfârșit ieri. Uneori și infinitul are capăt. Scriitor este exagerat de mult spus. De fapt doar am scris. În rest sunt și voi rămâne o fabrică de cuvinte pentru sufletul meu și a celor 20 de citiori fideli. În caz că vor rămane …

(Tema lunii – Conditia de scriitor )

Abisurile le găsiți și aici