2 bani și o gară

Am greșit când te-am ascultat povestind orașe printre oameni mici, grăbiți și prăfuiți. Străzile tale mi s-au părut încă de la început prea galbene și, semafoarele tale, mult prea  gri. Exista, acolo, în mijlocul bulevardului larg, un loc anume. Cineva trasase pe astfalt o dungă, fină, mov și acolo, în echilibru pe dunga aceea mov, acolo îmi plăcea să mă gândesc la tine.  De obicei mă așezam într-un picior și priveam lumea cum trece. Oamenii tăi mici treceau grăbiți. Unii, mai puțin grăbiți, defineau excepțiile acelea de care îți plăcea ție atât de mult să îmi vorbești. “Să nu generalizăm” îmi spuneai tu în timp ce-ți sorbeai cafeaua neagră cu ziarul în față și eu începusem încă de atunci să nu te mai contrazic. Nu avea sens și direcția o stabileai întotdeauna tu, în funcție de intensitatea cafelei. “Să nu care cumva să adaugi zahăr” îmi spuneai tu în fiecare dimineață și, eu ca o excepție de la zahăr, adăugam miere doar din când în când.

Zâmbeam, trăiam și greșeam. Doar ca să-ți fac ție în ciudă, greșeam. Greșeam lunea, greșeam marțea, și, uneori, greșeam și miercurea. Tu greșeai mult mai des dar eu reprezentam exceptia greșelilor tale. Nu se punea.  Zilele acelea începusem deja să te uit. Cineva îngropase dunga fină, mov,  sub un strat gros de monede aruncate în mod exceptional de oamenii tăi grăbiți si eu uitasem linia echilibrului.

Luam mai întotdeauna trenul de ora șapte și, acolo, ațipind, te uitam printre câmpurile verzi, casele repezi și frunzele galbene. Era atât de toamnă încât încetai să mai exiști. “Stii, totul e relativ” îmi spuneai tu cu ochii  lipiți de  televizorul mare, plat. Știam și-mi venea atunci să definesc reguli stricte la schimbat programele. Nu-mi plăceau concursurile de cai și nici cursurile de chineză. Era atât de toamnă încât nici nu simțisem când venise  septembrie și începuse  toată nebunia cu petrecerile, cu iarba care începea să se usuce, cu cafeaua care își pierdea pe zi ce trecea gustul, și cu cana aceea spartă pe care te încăpățânai să o uzezi încă și mai tare.  “Pâna la disperare o voi uza” îmi spuneai, și eu râdeam, cum să poată dispera o cană? Și totuși dispera si eu continuam să te uit printre gări, ascuns în spatele oamenilor excepțional de mulți la ora aceea crudă și exceptional de mici.

Am greșit când ți-am promis trenul acela lung și gara acea mâncată de timp. Am greșit trenul și tu m-ai iertat.

(Flash 24– „A greși și a fi iertat”)

Abisurile-le găsiți și aici

Reclame

4 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s