Când lași vieții dovezi de izbândă

Viața se așază în noapte, seară de seară, sperând la vis plutitor și odihna fulgului de nea, împărțind stele și zâmbete, alinturi în așternut de bumbac, mângâiere și odihnă de pluș pe care nimeni să nu le deranjeze, nici măcar introducându-se în magia visării. Diminețile nu te găsesc, însă, la fel de senin, așa cum ai fi sperat; pe perna clipelor tale înnoptate ai descoperit că ai găzduit și alți obosiți de inimă și gând.

Te faci ca n-a fost nimic, că n-ai plimbat prin întâmplări eterice niciun nepoftit, dar nu ai cum să nu remarci cum își dau rendez-vous aceleași personaje, dintr-o viață pe care o credeai încheiată cu punct, fără virgulă.

Ciudățenia viselor de plumb, grele si cu amețeală amară a diminetii, constă în faptul că nu mereu sunt rele, dar că iar mintea ta a ales dintre cei cu care nu mai împarți decît o frază: „mai bine să nu știm nimic unii de alții că nu am pierdut nimic”.

Doar că tu îi aduni, uneori chiar pe toți odată, în expediții nocturne care parcă prevestesc un ceva pe care tu nu știi cum să-l dezlegi de încifrări de minte, suflet sau neprevăzut. Culmea, doar unul ți-e drag și crezi că el va îndulci ceea ce habar nu ai cum să definești. Da, cred că nu e om să nu viseze alți oameni, doar că ai mei se repetă și vin să îmi tulbure cumințenii de viață cu inimă de catifea.

Pornesc, mai apoi, în aburi de cafea și mă plimb printre amintiri răscolite de aceștia. Mda, sunt ca la alba neagra, dar, totuși, nu vreau să ghicesc motivul pentru care, în acea noapte, am petrecut prin locuri deloc îmbietoare. Remarc, cu o uimire pe care doar eu aș întelege-o, știind ce luptă am dus cândva cu un om, într-o situație ce părea că nu se mai termină, că acela nu îmi apare niciodată în vis. Dar niciodată. De mai bine de douăzeci de ani încoace. Îmi mijesc ochii a descoperire de cristal și-mi zdrăngănesc amănunte care mă fac să le înțeleg pe cele de dinainte.

Când îți dorești ceva mult și tare, când luptele sunt inegale iar tu trebuie să treci prin strâmtori cu stânci plutitoare, când riști să fii zdrobit sau să rămâi blocat în vreo relație care te-ar distruge cu fiecare secundă, mai ales în numele unei iubiri pe care n-o simți ca pe o împlinire, ci ca pe un val puternic care nu te-ar fi făcut sa plutești ci să te duci în adâncuri, murind puțin câte puțin la fiecare înghițitură de dragoste otrăvită, știi, nu doar că ai izbândit, că penele lăsate în urmă sunt dovada că nu îi mai permiți aceluia nici măcar să te viziteze în somn, darămite să-și fi așezat el punctul sau virgula.

Lumea e făcută din situații. Încheiem lucruri. Credem noi asta, însă nu mereu le încheiem la fel. Pentru unele eliberări, luptăm pe măsura strâmsorii, a neputințelor avute și chiar nu contează că, pentru o vreme, ai avut parte de amestec de război si pace, că ai mers  pe margini de lume și muchii tăioase, în urmă îți vezi doar curajul de a smulge frica de pe piedestalul de pe care se suise, trecând-o printre albastrul dorințelor tale și furia celuilalt pe care doar cu puterea inimii, într-o desăvârșire a unei hotărâri clare, ai străpuns-o cu sulița izbânzii.

Laisser des plumes”? Habar nu am, de la ideea asta am pornit,  dar simt că am lăsat din mine ceea ce atunci credeam că e de viață si moarte, numai că, acum, îndulcind puțin, îmi dau seama că mi-am păzit inclusiv nopțile de vise cotropitoare, căci dacă celorlalte personaje le mai las scena libera a joacă, acestuia i-aș fi tras cortina înainte de a vrea să intre în somnul meu.

Sunt momente în viața pe care le recunoaștem a fi eliberatoare, indiferent de cât ne-au costat cândva! Și ce bine e!

Text scris, puțin întârziat,  pentru tema „Laisser des plumes”, foto- https://unsplash.com, autor:  Adriana Tîrnoveanu

Reclame

2 comentarii

  1. Prieten drag, am citit tot pe nerăsuflate şi m-am întors cu 25 de ani în urmă. Atunci demult am vrut să scap, aşa de mult mi-am dorit să scap, incât mi-am făcut din rugăciune cel mai puternic tovarăş şi pot să spun că sus s-a dus rugăciunea, că azi după atâţia ani este încă un leac. Toate trăirile de atunci sunt azi tăcute şi doar uneori mai scot câte un sunet surd.

    Apreciat de 1 persoană

    1. În primul rand multumesc pentru semnul tau de aici, e cel mai pretios dar. Apoi talmacirea ta și cuvintele aduse ce parca intregesc ceea ce am lasat scris, imi devin bucurii de suflet. Sunt mereu uimita cum imi vorbeste subconstientul, de-l intreb pe sotul meu „de ce imi apar, chiar si in vis, oameni la care nu ma gandesc niciodata? De ce mi-i reaminteste Dumnezeu, asa?”

      Habar nu am de ce, dar știu insa ca pentru ceea ce am vrut a uita si a elimina, exact cum spui, de acolo nu am decat tacere și liniste. Si e suficient, cat sa nu mai caut raspunsuri pentru alte lucruri. Am raspuns la ce imi e important și am inteles. Sa fii fericita mereu, Daniela. Multumesc mult, mult….

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s