Țara din min(t)e

tara

Vă salut. Să îi dăm Centenarului, ce-i al Centenarului, adică o poveste românească. Despre o țară, aceea care este în min(t)e și care se numește România. De ziua ei.

Astazi a ieșit soarele pentru ea. Ei bine, un soare cu dinți că asta este situația. Iarnă, 1 decembrie, ce să mai. Cum este ea, țara, din mine? Tot așa, ca cea de acum un an, ca cea de acum doi ani, de când m-am trezit să îi scriu scrisori de felicitare. Tot bolnavă, răcită. A stat dezbrăcată în frig și a făcut roșu în gât și la nas, dar unul dintre acelea care nu mai trec. Stau cu aspirinele după mine și tot nu reușesc să o vindec. Am scos-o în oraș, în orașul meu, care ieri a sărbătorit și el ziua onomastică. I-am arătat luminile care îl  îmbracă feeric, ca de poveste, pe el, pe oraș . Zic, dacă fiul este îmbrăcat în lumină, poate îi ține și ei, mamei lui, adică țării, de cald. Aș, nimic. Dărdăia.

Am scos-o astăzi din casă, la soare, să se încălzească de la el, să guste o palincă și o șuncă de Ardeal, tipic moldovenești, pe stradă. Cum se tratau românii pe vremuri, de răceală, să îi aplic și ei unul. Să vadă un zâmbet, două, un port național, o muzică populară, ceva. Să o încălzesc  cu un pahar de vin fiert. Încăpățînată din cale-afară. Insistă să stea răcită. A refuzat medicamentele naturale.

Are făcute farmece, mă gândesc. Să o duc la catedrală, aceea a neamului, am făcut programare de acum o lună, să îl căutăm împreună pe Dumnezeu, să îi citească cineva un acatist, să o scoată din boală. Smerită, a vrut doar la bisericuța aceea din lemn, ascunsă în spatele Primăriei din oraș, nu a stat prea mult. A aprins niște lumânări pentru copii ăia de arseră Colectiv și a ieșit. 

Mă gândesc să îi montez centrală de apartament, din aceea cu bani alocați de Primărie, dar ea nici asta nu a vrut. A vrut să inghețe de frig în casele orășenilor rămași fără căldură. Adică din spirit de solidaritate, cumva, zicea ea. Dacă face pneumonie, ce mă fac? Cine îmi decontează mie rețeta de vindecare de țară?

Mi-a spus să o duc la paradă. Să vadă cum o sărbătoresc românii. Cum a apărut Jandarmeria, cum a întors spatele. Este încă supărată pe lacrimile curse și pumnii primiți în  vară  de la ei, când au gazat-o și au lovit-o de câteva sute de ori. A ținut minte. În rest, a stat cuminte și a suflat nasul în permanență. A acceptat un ceai de mentă cu lămâie și miere pănâ la urmă. Și o cergă pe spate. Începe să se încălzească, îmi spun.

Am stat de vorbă, acolo, cu ea. M-a întrebat despre copii. Dacă mai visează. Da, i-am răspuns. Visează. Dacă mai crează. Da, crează. Pictează, cântă, danseză. Învață să zboare. Unde? Mă întreabă ea? Spre locuri în care să le fie cald, să le fie bine, să se realizeze. Îmi cere să o duc în acel loc să îi vadă pe cei mici. Am  dus-o la școală. Toți erau îmbrăcați în costume populare, aveau ștergare și o așteptau cu pâine și sare. Apoi imi  cere să o duc la cei mari. Unde, mă gândesc rapid? În Anglia, în America, în Olanda, în Franța, în Canada ?

O duc la mine acasă. O așez la masă, îi spun că tocmai mi s-a mărit salariul, îi spun că am cel mai tare job și că în general o duc bine. Ca toți românii.  Crede sau nu, dar mă pune să îi promit că nu voi pleca.

De unde ? O întreb. Aici m-am născut, aici au venit bunicii mei din Basarabia ca refugiați…….atunci ea face o pauză. Îi dau lacrimile. Își aduce aminte cât au rănit-o când i-au luat-o ! Îmi pare rău că am necăjit-o. Reiau asigurările că nu plec, că aici am cunoscut primele slove românești, că aici mi-am îngropat părinții, că aici îmi este copilul elev. Că mă gîndesc să îi conving și pe ceilalți că aici este locul potrivit pentru noi și pentru copii noștri, că vom purta de grijă tuturor mici și mari să nu mai plece unii de lângă alții. Avem cu ce, avem cum? Căutăm soluții, îi promit eu, dar inima mă strânge și îmi dă un semn prin trei bătăi consecutive în ventricolul stâng. Dacă o mint, totuși? 

Mă întreabă de cei plecați de acasă, dacă mai întreabă de ea, dacă îi duc dorul. Păi cum, îi spun, culorile tale de roșu de la sânge, galben de la soare și albastru de la cer, toate nuanțele românești sunt purtate acolo, cu ei, cu fiecare în parte. Iar astăzi, toți se gândesc la tine și te sarbătoresc în felul lor. I-am spus.

Cred că vorbele astea despre starea de bine a copiilor ei împrăștiați în cele patru vânturi ale lumii și despre cei de acasă, au făcut-o să îi revină culoarea în obraji, zîmbetul pe buze și pofta de o supă caldă din găină cu tăieței de casă, care a scos-o pe Țara mea din răceală. Cel puțin deocamdată, de ziua ei.

I-am promis deasemeni că îi voi convinge pe toți să nu o mai fure, să nu o mai dezbrace de valorile ei fundamentale  și să nu îi mai trimită fii de acasă, pe alte meleaguri, că îi vom asigura un centenar viitor sănătos și frumos. Cu copii copiilor ei, aici, lângă ea, acasă.

M-a crezut? Probabil, fiindcă a adormit și prin vis am văzut-o zâmbind. Ca orice mamă care își știe casa curată, încălzită, luminată și pe toți în jurul mesei.

Țara din min(t)ea mea, în vis, s-a făcut bine !

Să o  lăsăm să viseze . Frumos.

La mulți ani, draga mea !

Scris de Monica, pentru Literaturacautopie, categoria Flash 24, Țara din mine.

 

 

Reclame
Categorii:

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s