Oprește-te o clipă și privește în jurul tău

M-am trezit pe marginea unui drum fără să îmi pot da seama de unde  am pornit. Alături de mine se întinde un șanț decorat cu mărăcini uscați și încâlciți sub care pare că se află o adâncitură spre un infern necunoscut. Privesc asfaltul șoselei sperând cumva că din crăpăturile sale voi descoperi o hartă după care m-aș putea ghida fără niciun efort, însă, cu cât le văd mai îndelung, cu atât mai mult înțeleg că de această dată natura nu este dispusă să mă ghideze. Spre ce să mă ghideze nici eu nu știu. Habar n-am încotro mă îndrept, dar simt într-un fel nedescris că înainte de-a porni din loc eram ferm convinsă de tot traseul pe care doream a-l urma fără nicio abatere. Și iată-mă aici, pe marginea unei străzi care, fără nicio urmă de îndoială, într-un trecut neiubit de mine, a fost circulată în lung și-n lat, pe ambele sensuri, ducând călătorii spre destinațiile bine știute. Astăzi, n-a rămas decât o cărare.

Am scos din traistă singurul prieten care mi-a rămas, începând a scrie în el aceste rânduri sperând că nu sunt ultimul om de pe Pământ și că m-am rătăcit într-un viitor sumbru pe care propria-mi imaginație l-a creat. Adesea am făurit lumi fanteziste în care m-am rătăcit reușind într-un final să găsesc drumul de întoarcere, însă de această dată îmi pare că voi poposi aici mai mult decât m-am așteptat.

Așadar, dragii mei, vă scriu fiindcă altceva nu mi-a mai rămas. Poate astfel veți ocoli eroarea mea de a evada în lumi necunoscute, nemulțumiți de tot ce vă-nconjoară.

Sunt într-un loc sterp. Doar cerul mi-e deasupra și noroiul sub picioare. Iarba nu mai este verde. Moare.

Am crezut naivă că lumea nu-i decât un loc cu forme fără noimă, dar aici cerul nici măcar nu își poate plânge singurătatea. Izvoarele nu mai curg demult și simt pământul însetat cum își dă duhul sub mine. Copacii sunt neînsuflețiți. Măcar o dâră de viață de-aș fi găsit în jurul meu… Mă-ntreb cât de vie sunt și mă înspăimântă gândul de-a fi doar o fantasmă rătăcită pe un Pământ ucis.

Nu doresc a vă atrage în locul acesta sinistru. Doar mă confesez vouă în cazul în care mai existați. Mi-e dor de toate formele ce le credeam fără fond! De toată imperfecțiunea lumii, de razele soarelui căzute pe blana unei căprioare ce se-adapă din apa pârâiașului de munte. Aș vrea să simt iarba verde sub tălpile-mi ostenite, apoi să joc ”De-a v-ați ascunselea” cu soarele, să mă ascund printre arbori, după care s-alerg în neștire printre florile parfumate ale câmpului, salutând toate gâzele.

Am fost atât de oarbă, dragii mei, crezând că existam într-o lume care nu oferă nimic.

Dar voi, dacă mai aveți o șansă, opriți-vă o clipă și imaginați-vă cum ar fi să fiți aici, în locul meu, tânjind după tot ce vă înconjoară pe coloratul și viul Pământ. La fel ca și mine, v-ați implora sfârșitul să vă curme suferința de a exista cu adevărat într-o lume cu forme fără esență.

Îmi iau la revedere, sperând că vă voi întâlni cândva, oameni dragi, pentru a vă îmbrățișa cu toată iubirea și acceptarea.

Cunosc acum ce înseamnă să realizezi ce ai abia după ce ai pierdut totul.

Oxigenul e sărac, mi-e sete și abia mai pot respira…

 

Tema lunii: Forme fără fond

Sursa foto: Free-Photos/ Pixabay

Reclame

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s