Amintiri de mâine

O mică şi delicată nota din subsolul horoscopului, mă anunţa că azi aveam să-mi întâlnesc viitorul prin ochii şi gura cuiva.
Pentru cel ce trăieşte azi, viitorul poate să fie tentant, electric şi cu mult vino-ncoace. Mai ales că nu voiam să dezamăgesc horoscopul.
Încă având în minte acordurile şi ritmul alert al unei melodi şi afişând un zâmbet imens de bucurie pe chipul chinuit de viitor, am păşit cu grijă dincolo de uşa pe care cu litere de-o şchioapă scria „La Baba”.
Mă aşteptam să nimeresc într-un alt secol, cu o uşă veche din lemn de nuc, cu un geam de sticlă colorată în viu, de care ar fi trebuit să atârne nişte mărgele ce la fiecare mişcare a uşii scoteau un zgomot de zdrăngăneli, anunţând stăpâna casei că are vizitatori. Imagine arhaică a unui loc frecventat de oameni disperaţi în dragoste şi viitor.
În schimb, locul amintea mai degrabă de o bancă. Uşa modernă din aluminiu, cu geam dublu de termopan, storuri albe la care lipsea un mecanism de închidere, semn că totul se făcea automatizat, iar de sus eram privit de un ochi critic ce se mişca odată cu mine.
Holul scurt, la care lipsea cu desăvârşire orice urmă de scrijelituri vechi, într-un alb strălucitor cu mici dungi galbene ce creau o stare psihedelică modernă, dădea într-o sală de aşteptare. Goală, albă cu aceleaşi dungi galbene.
Două fotolii, cu aer de catalog de 2018, invitau pe cel ce aştepta, să reflecte bine înainte de a intra pe singura uşă ce dădea probabil in cabinet. Uşa, de aceiaşi factură a modernităţii, era împănată cu câteva litere ce îţi risipeau orice îndoială că ai greşit cabinetul, „La Baba. Cabinet de perspective psihedelice de viitor”.
Am aşteptat câteva minute până ce uşa se deschise şi o doamnă între două vârste ieşi plângând în şiroaie. Cum mă văzu, îşi redresa torentul de lacrimi şi o zbughi pe hol ţinând la nivelul gurii poşeta din piele de crocodil.
– La revedere draga mea. Fii tare! Poţi trece cu bine peste asta!
Cuvintele curgeau din gura unei femei ce stătea în pragul uşii. Mă aşteptam să văd o explozie de culori în vestimentaţia ei, o pereche de cercei mari rotunzi şi eşarfe multicolore atârnând peste trupul ei. O imagine idilică a unei reprezentante a norocului tămăduitor.
– Bună ziua! Domnule Gi? Poftiţi înăuntru!
Priveam buimac spre cea care mă invita înlăuntrul ei. Nimic din ceea ce îmi stătea întipărit în minte, nu semăna cu ceea ce vedeam. O femeie înaltă, cu un coc ce-i marea consistent înălţimea, un taior verde îi cădea peste fusta mulată pe şolduri de culoarea unui verde deschis, un mic giuvaier în formă de pandantiv ce-i scotea în evidenţă linia gâtului, în locul salbei de mărgele şi bănuţi de aur, un zâmbet eviscerat de răutate, aproape uman, şi o piele alb catifelată îmbujorată în obrăjori. Şi pe deasupra tânără şi frumoasă! Nimic din ceea ce scria pe uşă, „La Baba”.
Am dat aprobator din cap urmând-o, zâmbind aiurea hipnotizat de liniile galbene ale culorii albe din hol, gândindu-mă la profunzimea expresiei ei „Domnule Gi”. Ştia dinainte cine sunt!
Camera nu era mai mare decât un birou obişnuit. În locul obişnuitelor reprezentări zodiacale, semnele de foc, apă şi noroi, al desenelor cu trimiteri spre tărâmuri magice, al cifrelor de şapte şi nouă, al borcanelor cu zacusca atemporală din care să se scurgă spre privitor ochi iscoditori, al plantelor cu afinităţi divine, pereţii biroului erau tapetaţi în culorile vii ale vieţii. Pe alocuri culoarea era întreruptă de câte un portret al cărui înţeles era de neînţeles, de câte o bibliotecă ce nu era doar de decor.
În mijlocul camerei trona o masă obişnuită, neacoperită de vreun cearşaf roşu sau de vreun mileu gigantic. Câteva rechizite în jurul unui glob de cristal de culoare alb lăptos ce atârna suspendat la câţiva centimetri de suprafaţa mesei. Era singurul lucru care contrasta cu simplitatea camerei dar care totuşi aducea ceva din imaginea obişnuită.
– Luaţi loc! Să aşteptăm câteva clipe să se răcească globul. Doamna de dinainte l-a solicitat la maxim.
Îmi vorbea ca şi cum globul avea voinţa lui, muşchi şi chip, raţiune şi simţire iar acum se relaxa la o ţigară, ca după un sex bun. Parcă ghicindu-mi gândurile ce-mi curgeau ca un rău de munte, le puse un pic de stavilă.
– Cu toate că veţi crede că este doar un obiect de decor, este mai mult decât atât.
Vorbele ei  curate mă loveau în moalele capului. Nici un „frumuşelule!”, nici un „preafrumosule” nici un „moartea femeilor”. Măcar de un „preacurajosule” nu am avut parte!
– Să vedem! Aţi venit azi la mine pentru că va preocupa ceva din viitor.
Mâinile ei începură să mângâie globul de cristal. Am crezut că-l gâdilă, că-i produce ceva suferinţa erotică, văzând acele mâini fine atingând cu atâta gentileţe sticla. Ciudat dar bolul începu să reacţioneze. Nu aşa cum vă gândiţi. Mici particule învăluite în fum, se roteau la vedere producând perturbaţii la nivel atomic. Totul se reflectă dincolo de învelişul de sticlă. Ochii îmi erau măriţi iar inima începuse să mă bată.
Isi mijise ochii si parca incerca sa traduca din miscarile norilor din interiorul bolului.
– Se pare ca globului ii place de dumneavoastra, pentru ca nu vrea sa va strice din surprizele viitorului. Uneori are tendinta asta exagerata si il cert.
Credeam că-i ca în poveştile citite pe net, că globul nu se deschide decât la vederea unei bancnote de 100 de lei, aşa că scot una şi o pun lângă glob, la vedere. Mă simţeam ca la tonomat, că deja o pregăteam pe a doua.
– Nu este nevoie. Sau cel puţin, nu încă. Bolul are propria lui voinţă. Ce este curios însă, este că aţi ales această zi să veniţi aici. De parcă trecutul v-a împins să veniţi cu amintiri dintr-un viitor la care aţi participat ieri. Ştie deja ce va fi mâine, ce va fi şi poimâine dar mai ştie că a privi mai departe de acest moment, nu este cu nimic mai presus decât acest moment. Ceea ce a fost, a fost. Ceea ce este, va fi şi mâine. Ceea ce ne dorim să fie, va fi, pentru că deja s-a întâmplat.
Stăteam cu gura căscată şi ascultăm mormanul de cuvinte. Nu înţelegeam nimic dar sunau aşa de frumos!
– Poate că mai trebuie să fierbeţi nişte ierburi aromate şi să turnaţi pe glob, să vadă mai clar. Nişte pătrunjel, nişte curry, dar nu din acela iute, să nu-l usture.
Raze cu poftă de mine, lăsându-se pe spătarul scaunului.
– Nu domnul Gi, nu e vorba nici de bani nici de ierburi. Pur şi simplu, când vrea ca cineva să se bucure de prezent, nu-i strică plăcerea viitorului. Îmi pare rău că nu vă pot spune mai multe.
– Asta e! Cât vă datorez?
– 50 lei.
– Hm!
Se aplecă sub masă şi scoase un mic aparat cu clapeta şi taste cu numere.
– Să nu-mi spuneţi că ăla-i un aparat de marcat?!
– Îhî!
Din când în când e bună câte o şedinţă d-asta, în care, în locul unei dezvăluiri senzaţionale, face să crească încrederea în tine.
Am plecat încrezător în mine, având în urechi o melodie ce mi-o dedicase cel mic după ce a compus-o pe genunchi şi care parcă se potrivea stării.

 

Tema saptamanii: Ziua în care mi -am amintit de mine maine

Si aici

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s