O valiză uitată

Lăsasem valiza galbenă pe un coridor îngust. Bătrâna mă privise blând și acceptase tăcut. Era bine ce făceam și gestul bătrânei îmi creștea aripi din nimic. De jur împrejur parfumul ei de iasomie umplea toate spațiile goale, nevăzute şi neştiute, permițând ochilor să vadă doar înțelepciunea poveştilor pe care inima le bătea.

Îmi venea să strig la stele, să mă sfârșesc printre praful lăsat în urma oamenilor și să uit. Dar nu puteam. Soarta decisese altfel. Trebuia să mor. Joia era o zi perfectă și dispariția mea nu ar fi lăsat nici un semn de întrebare. De prea mult timp împănam iluzii privind pământenii izbindu-se de colțurile fericirii, fapt ce-mi dădea de înțeles că existența nu ar fi nimic altceva decât o valiză galbenă abandonată pe un culoar îngust. Îmi căutam curajul în gara aceea înțesata de povesti dar privirea bătrânei mă obseda. Unde uitasem povestea mea? Unde pierdusem toate speranțele? În ce moment al vieții mele luasem decizia de a le băga în acel geamantan palid al cărui lacăt îl aruncasem în cele patru zări?

Pe un peron ruginit şedeam sperând că următorul tren va sosi curând, însă nici aşteptarea nu mă apăsa într-atât de tare precum ochii aceia senini care mă studiau de zor. Ochii bătrânei erau că doua sfredele ce treceau prin sufletul meu, căutând un peron pustiu. Odată cu anii, ardea și sufletul bătrânei doamne. Fusese, pe vremea ei, o frumusețe rece, încătușată într-o lume în care prejudecățile nu permiteau nici curbe și nici serpentine. Viața însă are adesea idei neaşteptate în nebunia ei.

Recunosc, oricât de mult doream sa pornesc în căutarea cheii, sufletul meu ruga timpul să oprească trenul într-o altă gară pentru o mică întârziere. Doar puțin cât să-i fi ascultat povestea. O găseam mereu acolo, pe aceeaşi bancă putrezită şi probabil m-aş fi putut întoarce altădată la ea, însă hotărâsem că joia era o zi bună pentru a muri. Dar nu înainte de a fi auzit ultima fărăma a unei povesti idilice de viață. Aș fi stat și aș fi ascultat-o pierdută în privirea ce împrumuta ceva din geamantanul palid. De undeva de departe, un șuierat făcea ca un tren să-și anunțe prezenta. O ultimă gară dintr-o ultimă zi de joi. Bătrâna tresărise și-și spuse în continuare povestea. Nu cuvintele spuneau povestea ci ochii ei care se întindeau de-a lungul a mii de clipiri.

Lăsasem valiza galbenă pe un coridor îngust. Bătrâna mă privise blând și acceptasem tăcut că mai am o șansă.

Text colectiv abisurile, danacodori, igigiel

Reclame

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s