Planeta X-2

„Nu puteau găsi şi ei ceva mai frumos?!” gândi Adam Bigining în timp apăsă cu grijă cele două butoane ce reprezentau pentru Agenţia de Monitorizare şi Îngrădire a Dezvoltării, epicentrul evoluţiei. Semnalul că totul este pregătit pentru un nou început.
Agenţia era o clădire impunătoare, cu câteva sute de birouri aranjate pe câteva etaje, astfel încât parterul să reprezinte startul evoluţiei, până la ultimul etaj ce reprezenta declinul unei planete. Cei ce lucrau la ultimul etaj, aveau deseori lungi stări de melancolie şi atunci când îi întâlnea pe holurile Agenţiei, cu diferite ocazii, aveau acea palura a omului trist.
Dar nu asta îl deranja pe Adam, ci locaţia aleasă pentru a construi acest mastodont. Dincolo de ultima planetă a Sistemului Solar, sau aşa cum îi plăcea să spună, Convergenta Minor, titlul dat după cele câteva experimente realizate în acest Sistem, nu întotdeauna terminate cu bine, deci cum spuneam, după ultima planetă a Sistemului, ascunsă bine de orice privire iscoditoare a vreunui observator astronomic sau vreun telescop îndreptat din greşeală, stătea bine înfiptă în Sistem, Planeta X.
Cei de pe Terra, i-au dat un nume mai sofisticat, poate pentru a întări o supoziţie, că ea chiar ar putea exista, Nubiru.
În cele câteva mii de cicluri care trecuseră de când Agenţia îşi stabilise statul major pe acesta planetă, nimănui nu-i trecuse prin cap că după câteva cicluri, orice agent s-ar satura să privească pe geam şi să vadă doar teren. Cât vezi cu ochii, pe lângă cei câţiva munţii de câteva sute de picioare înălţime şi care oricum erau prea departe pentru a fi admiraţi, câteva deluşoare împodobite cu praf stelar. Nimic nu mai deranja ochii privitorului, decât o lungă şi sinuoasa înşiruire de gropi umplute cu pietre şi o câmpie cât o planetă.
I se înşurubase în imaginaţie, planetele de care avusese grijă şi nu înţelegea de ce Agenţia alesese acest loc. Nu era chiar neprimitor dar un pic de culoare nu ar fi stricat. Mai ales verdele vegetaţiei şi albastrul azuriu al apei.
Încercase odată un raport către şeful Agenţiei, John Reginald, în care deplângea condiţiile puţin vitrege de pe planetă şi ce îmbunătăţiri nu i-ar strica, dar acesta i-l rupsese în faţă. Nu era în postura de a trage concluzii despre deciziile celor Mai Mari.
De cele câteva zeci de cicluri de când îşi găsise această slujbă, privea pe geam şi spera ca fiecare privire va aduce altceva în peisajul zilnic. Pentru cei neştiutori, în general pământeni, un ciclu este egal cu o rotaţie a Planetei în jurul stelei Minor Convergent, micuţa stea din centrul Sistemului. În ani pământeni un ciclu ar însemna vreo 1018 ani. Pentru Adam, reprezenta un ciclu de evoluţie la un alt ciclu de evoluţie.
Sperase că atunci când fusese mutat de la Secţia de Monitorizare şi Îngrădire a Dezvoltării Pământului, că imaginea de la geamul biroului se va îmbunătăţi. Dar nu avusese acest noroc. Aceiaşi imagine stăruia şi dincolo de sticlă de la parter.
Iniţial i se spusese că este o mutare temporară, că le trebuie ceva timp să reglementeze situaţia de pe Terra şi că doar cineva cu o experienţă anterioară ar putea regla situaţia astfel încât vizita lui Adam pe Terra, să nu înrăutăţească lucrurile.
Dar acum începuse să-i placă acest loc, parterul, şi ceruse să fie mutat definitiv. Când o planetă, din cele şapte pe care le avea în grijă, ajungea la starea de maturitate, astfel încât să-şi menţină constant o traiectorie în jurul unei stele, ceea ce i-ar fi adus un plus de energie, lumină, căldura şi toate cele necesare apariţiei unei forme de viaţă, un beculeţ de culoare verde pâlpâia pe monitorul destinat acestei planete. Doar atunci şi nu mai devreme, ecranul se umplea de grafice şi cifre care monitorizau aspectele, precum şi timpul cu destinaţie fixă în care planeta ar fi intrat în prefaceri.
Unii vor crede că stabilizarea putea să însemna că planeta se aşează cuminte la locul ei şi începe să toarcă precum o pisică. Stabilizarea era un nou început. Planeta intra într-o stare de linişte latentă până ce miezul ei începea să fiarbă, să creeze denivelări pe crustă, să-şi activeze interiorul plin de energia stelară strânsă în drumul ei până la stabilizare. Cei de pe Terra numeau acest fenomen, Geneza.
Se bucura că astăzi este singur, că Eva, care fusese mutată odată cu el, îşi luase ziua liberă. Privea spre beculeţul verde ce pâlpâia pe unul din monitoare. Aştepta de ceva timp acest moment şi nu l-ar fi ratat pentru nimic. Ar fi fost pentru a treia oară când face acest lucru. Şi de fiecare dată nu a regretat nici o clipă decizia luată.
Butonul pentru scanare era undeva prin spatele monitorului, şi desi era cel mai rar folosit în toată activitatea lui, era, cel puţin de la o vreme, cel mai îndrăgit. Pentru câteva clipe, albastrul planetei invada ecranul monitorului. Apoi imaginea se concentra în sigurul punct de altă culoare de pe întreaga planetă. Îşi notă coordonatele pe o notiţă.
Verifică pentru a treia oară dacă rucsacul aşezat la picioarele scaunul, are fermoarul închis, şi îl puse în spate. Lua nota cu coordonatele, şezlongul sprijinit de uşă şi se îndrepta spre camera teleportorului.
Nu întâlni pe nimeni în drumul său. Era la ora când mai toţi fie că trăgeau un  somn după masa de prânz, fie căutau să-şi organizeze timpul trăgând de el.
Parterul nu a fost niciodată locul unor acţiuni reprezentative. De aceea nu era prea agreat de agenţi şi mulţi considerau mutarea la parter, ca o pedeapsă. Adevărata acţiune venea de la etajele superioare, unde agenţi în goana recreaţiei şi pătrunşi de starea evoluţiei vreunei societăţi, puneau pariuri despre cât de dezvoltată va deveni societatea.
Cel mai inveterat dintre ei era Fitzpatrick Smolens, cel care îi luase locul la Secţia de Monitorizare şi Îngrădirea Dezvoltării Pământului. Se zvonise printre agenţi că pusese pariu cu Julien Simmons, cel ce se îngrijea de cea de-a doua dezvoltare din Sistem, că Terra a ajuns la capătul evoluţiei ei şi că în cel mai scurt timp urmează să predea activitatea Terrei, la ultimul etaj. Julien era convins că evoluţia îşi va urma calea încă mult timp de acum încolo.
Desigur, totul se făcea fără ştirea şefului Agenţiei, domnul Reginald.
În camera teleportorului era linişte. Avea impresia că nimeni nu-l mai folosise de la ultima lui escapadă. Şi chiar aşa era.
Fixă coordonatele de pe bileţel, pe panoul de control al aparatului şi se instală confortabil în scaunul metalic din mijloc. O mică scânteiere venită de la un beculeţ aflat pe undeva prin încăpere, pe care nu reuşise să-l desluşească, îl anunţă că teleportarea s-a realizat.
Se dezmetici greoi din străpungerea cu care culoarea albastră îi invada vederea. Îşi puse ochelarii de soare, o găselniţă descoperită din vizita pe Terra, şi privi în zare.
Era în singurul loc în care planeta albastră de apă lasă să-i scape o mică ridicătură de teren tare. De jur împrejurul ridicăturii, atingând pe alocuri apa ce scotea străfulgerări azurii de la reflexia luminii celor doi sori ce stăteau sprijiniţi pe cer, mici particule irizante de materie, transformate de atingerea apei.
Lasă rucsacul jos, întinse şezlongul şi se lasă cu un oftat de satisfacţie pe el. Atinse cu tălpile goale particulele de mărimea unor boabe mici de evoluţie şi se lasă îngrăşat de plăcere de senzaţia ce o creau.
Ştia că nu are mult timp la dispoziţie aşa că profită de fiecare clipă petrecută în acel mic univers.
Avea momente când imaginaţia îl lasă să întrevadă viitorul planetei. Îşi închipuia că peste câteva cicluri, acel loc în care se afla, acel micuţ colţ al universului lui, avea să fie altfel conturat, că planeta îşi va fi definitivat maturitatea şi că micile implementări ale Agenţie vor duce spre o societate care va preţui frumuseţea planetei.
I-ar fi plăcut să vadă dezvoltarea şi evoluţia fiinţelor. Erau momente când îi invidia pe cei de la etajele superioare. Dar se mulţumea cu satisfacţia de privi o planetă înainte de a fi populată. Niciodată nu ştii cum vor evolua lucrurile, cu tot cu micul aport adus de Agenţie.
Dacă şi-ar lăsa pesimismul să-l cuprindă, ar fi văzut imaginea unor construcţii mari şi urâte la marginea albastră, sau aşa cum le numesc cei de pe Terra, oraşe. Nu-i plăceau acele aglomerări. Erau împotriva oricărei filozofii.
După cele câteva rotiri ale planetei în jurul celor doi sori, orizontul îşi deforma curbura şi capătă o culoare roşiatică. Era semn că planeta îşi începuse prefacerea. Întinderea de albastru începu să se foiască.
Strânse totul cu grijă, să nu lase nimic în urmă, politica Agenţiei era fermă în această direcţie, şi reveni în camera teleportorului după un drum de câteva clipe. În urma lui, întinderea albastră şterse şi ultimele rămăşiţe ale prezenţei lui acolo, urmele paşilor lăsate pe particulele de materie.
Deschise uşa biroului. De dincolo de ea, Eva, stând cu o mână în şold şi cu cealaltă bătând darabana pe marginea mesei, îl interoga.
– Iar?!
Lipsise doar câteva clipe.

 

Flash : Orașul de la capătul mări

Si aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s