Până peste poate

De-ar fi fost vreodată să îmi pot alege ziua în care aș fi vrut să mă nasc, aș fi ales, fără doar și poate, să mă nasc într-o zi de joi. Dar n-a fost să fie așa, drept pentru care m-am născut într-o marți, pe la două și ceva. Era o ceată ceață groasă în ziua aceea  și timpul părea să se fi scurs déjà cu toate orele rămase cu tot. Undeva, nu departe de locul din care privisem pentru prima oară cerul, un câine lătra fuios la un gard roșu ros de vreme și, dintr-o curte vecină, un cocoș buimac de atâta gri, se certa pe limba lui, cu o ceată de porumbei aterizați din greșeală și ei tot pe acolo. De restul nu-mi amintesc cu precizie. Ceea ce știu însă cu precizie însă este că mi se spune Sara, că, dintr-un motiv sau altul, îmi plac la nebunie găinile și ca acel gard ros de vreme se dărâmase de tot pe când implinieam 5 ani .

Prima mea găină de suflet a fost una gri și grasă care beneficiase de-a lungul scurtei ei vieți de o oarecare doză de interes din partea mea  ceea ce îi acordase statutul de găină privilegiată. Datorită acestui statut se îngrășase până peste poate și murise încă tânără, asfixiată de două consoarte probabil un pic prea invidioase. Nu avusese loc nici o anchetă, dar vinovatele își meritaseră soarta. Ea, privilegiata, fusese îngropată cu mare fast în fundul curtii, iar ele vinovatele, aterizaseră la următorul Crăciun într-un set de farfurii cu fluturi roz primite de mama la o oarecare aniversare.

În rest, sunt o îndrăgostită cronică. Mă atașez de fiecare dată încet dar profund și rămân agățată zile întregi de senzația aceea dulce a lepădării de sine. Prima parte din viață mi-am petrecut-o într-o comuniune perfectă cu tot felul de orătănii. Vremurile permiteau orătăniile la oraș și fiecare curte își creștea pe lângă casă din cele trebuincioase. Dar n-a durat mult, preț de doar câteva generații de orătănii. Pe la 15 ani s-a dat legea privind interdicția orătăniilor la oras și eu am început să mă  îndrăgostesc de oameni. Începea, de fiecare data, cu ceva întâmplător și continua, de fiecare dată, al naibii de apăsător. Iubeam profund și autentic și iubirile mele durau ani și scrijeleau vieți. Când mă îndrăgosteam de oameni, dezvoltam un fel de dependență de gesturile lor, de mirosurile lor sau pur și simplu, de imaginea lor și , de fiecare dată, viața mea devenea cu sens unic.  Ani în șir am trăit cu impresia că dragostea de oameni este singurul meu sens posibil până ieri, când, în urma unui ultim sens unic adevărat și uluitor de profund dar terminat în coadă de peste, am hotărât să renunț la oameni și să mă agăț strâns de tot de sentimentul apartenenței la diverse și nenumărate idei.

Prima idee pe care am avut-o ieri a fost aceea a iubirii perfect valabile. A fost o idee genială, drept pentru care m-am îndrăgostit pe loc de ea.  Dar, despre asta, mâine.

Roman, tema săptămânii: „De la o idee încoace…” by Abisurile

Urmarea aici

 

Reclame

7 comentarii

  1. Ne agățăm de oameni când nu ne rămâne altceva, după care, îi iubim și ne îndrăgostim iremediabil de aceștia de parcă tot conceptul anterior a fost greșit, iar apoi încercăm a ne potrivi cu aceștia.
    Foarte frumos!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s