Stâlpul fără rost

(continuarea de aici )

Prima mea dragoste mare, enormă, imposibil de redat complet în cuvinte dar complet inocentă, a izbucnit pe un peron aproape pustiu, într-o iarnă lungă și rece. Erau restricții la gaz pe vremea aceea “începând cu orele de și depășind mereu miezul noptii” și ne încălzeam cu ideea că totul se va termina odată și odată, atunci când ne vom aștepta mai puțin.

Erau, pe atunci, mulți care adoptau o filozofie de viață mult mai optimistă prin care răzbătea resemnarea în fața sorții. „În definitiv” – spunea teoría optimistă – „fiecăruia îi era dat să ducă atât cât putea duce„. Eu încă mai puteam duce. Eram încă tânără și încă puteam să aștept.

Așteptam un tren aproape gol într-o gară aproape pustie și mă chinuiam în gând să învăț pe de rost un text despre niște sisteme stupide. Aproape totul era stupid pe atunci. Băteam astfaltul sărit în lung și lat în așteptarea nașului când îl zarisem pe el. Fredona o melodie la modă și fuma rezemat de un stâlp de lemn știrb. Cineva îi furase becul și stâlpul rămăsese despuiat de rost. Cineva îmi furase inima și eu nici nu-mi dădusem seama. Mă prefăcusem atunci, pe loc, că supraviețuiesc stâlpului fără bec, trenului rece înecat în gri, gărilor pustiite și chiar supraviețuisem câteva luni bune scufundată într-un ocean de sentimente minunate încărcate cu amestecul acela ciudat de hormoni și vise, substanța aceea genială care-mi devenise în timp hrană zilnică și scut împotrivă urâțeniei vremurilor.

Iubeam, mâncam, vorbeam în șoaptă, visam și juram dragoste veșnică. Dezvoltam încet dar sigur obsesia visului și construiam în secret un tărâm departe de toate, în care totul era posibil, inclusiv, gesturile, căutările, atingerile Nimic interzis, totul posibil. Trăiam profund și veșnic într-un univers perfect paralel cu toți și cu toate. Aveam anii necesari ignorării timpului și trăiam intens și repede în lumea mea.

În rest, ignoram cu desăvârșire totul.

Ani buni după, senzația de vis încă mai există. A dispărut epoca pustie și stâlpul fără rost dar visul acela infinit în care mă scufund din când în când a rămas. Iubirea perfect valabilă există  mai presus de orice. A început acolo, demult și departe și de atunci, nimic nu are nici limită și nici sens. Azi sunt o veșnică îndrăgostită de un ieri fără sfârșit și mâine nu se știe. Capcana timpului nu există și ideea mi se pare genială.

urmarea aici

Roman, Flash 48: „Capcana timpului” by Abisurile

3 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s