Paul

Pe Voichița o cunoșteam de ceva timp, de pe vremea când liftul îngust se defecta cam o dată la două zile. Mereu se nimerea să rămân intre 2 etage și mereu se făcea ca ea, Voichița, sa se afle prin apropiere. Suna la cei cu întreținerea liftului și, până ce apăreau ei, mă ținea de vorba. Nu aveam multe subiecte de conversație, în genaral vorbeam despre vreme, preturi și politică.

Acceptam, obligată de situație, să îi dau dreptate mereu și ea știa ca sufăr de claustrofobie și continua. Ultima dată îmi vorbise despre o furtună puternică dintr-o zona de mijloc a țării. „A luat foliile de plastic pe sus, doamna Oana, prăpăd a fost” îmi spunea Voichița și eu, blocata între două etaje, eu incercam să-mi imaginez. Orice era mai bun decât senzația de puțin pe care mi-o dădea liftul strâmt înțepenit din nu știu ce motiv. Se întâmpla, de multe ori, să sărim de la un subiect la altul fără să ne dăm seama. Treceam cu dezinvoltura de la grindina din Galați la rețeta de zacusca de pe vremea bunicii și de la prețul exagerat al cireșelor în aprilie la temperaturile exagerat de ridicate din ultimul timp. O ascultam pe Voichița încercând să uit de întunericul dintre cei patru pereți, imaginandu- mi lanuri întregi cultivate cu vinete și ardei, maturate, într-o secundă, de un vânt puternic, izbucnit de nu se știe unde, din cauza încălzirii globale. Uneori reușeam să uit, alteori îmi venea, așa deodată, să fug. Să fac abstracție de cei patru pereți ai liftului îngust și să o iau unde mi-o dicta imaginația. Uneori, până și imaginația se impotmolea și atunci Voichița încerca să mă facă să uit și-mi vorbea despre Paul. Paul, fiul el cel mare, doctorul. Dacă n-ar fi fost să fiu cu Dragoș, Paul mi-ar fi venit pereche, așa îmi spunea Voichița când simțea că nu mai pot. Eu închidem ochii și încercam să-mi imaginez cam cum ar fi fost să nu mai fiu cu Dragoș. Îmi imaginam deseori dar nu reușeam niciodată să trec peste senzația că trebuie să rămân. Atunci sosea tehnicianul cu întreținerea liftului și repara totul. Eu mă rugam întotdeauna în gând ” dă Doamne să fie lumină!” și, dintr-un motiv sau altul, mereu era până la urmă. Ieșeam sifonata de spațiul lipsă și, împiedicându-ma mereu în ceva, ii mulțumeam frumos Voichiței în timp ce ea continua să îmi vorbească despre Paul.

Flash 48 „să fie lumină!”

4 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s