Lasonil

Femeia avea un nas lung, niște sprâncene groase, mâzgălite la întâmplare cu un creion ales din greșeală și lăsa în urma ei un miros fin, dulce- amărui, de Lasonil. Inițial aroma mi se păruse cunoscută dar nu reușisem să-i dau un nume decât după vreo douăzeci de minute în care încercasem în van să îmi amintesc ce anume din consistența atât de familiară îmi crea sentimentul întoarcerii într-un trecut din care, cu disperarea omului care înaintează în vârstă, încercam să mă scufund din ce în ce mai des.

Cautasem îndelung explicația, motivul acela care trebuia să existe undeva, demult, căruia îi atribuiam acea senzație stranie pe care o trăiam adulmecand, fără să vreau, fără să controlez, fără nici măcar să îmi dau seama că las în urma mea o imagine ciudata, deformata de greutatea mișcării. Treceam răsfoind trecutul pe lângă oameni scufundati în ale lor, oameni normali, deformati la rândul lor de fapte, intersecții neprevăzute și multe sentimente, oameni grăbiți către o țintă anume, concentrați pe un scop sau doar abătuti temporar de la raționalul impus de societate, de către o iubire izbucnita din pură întâmplare într-un loc ales de soartă sau de o întâlnire ciudată, ne planificata. Înaintam cu pași mărunți și încercam să înțeleg ce anume din aroma aceea dulce- amăruie îmi provocase acea senzație de „deja cu”, deja întâmplat. La prima intersecție, femeia cu nasul lung și sprancenele groase, mâzgălite la întâmplare cu un creion ales din greșeală, se oprise brusc și gestul ei, atât de brutal, mă forțase să revin, să abandonez măcar temporar acea stare de reverie interioară în care mă scufundasem fără să vreau în încercarea disperată de a înțelege și explica originea sentimentului de „deja vu”, deja întâmplat. Privisem în jur și descoperisem mirata oamenii, acei oameni grăbiți, atât de des scufundati în ale lor, atât de disperați în a-și vedea visele cu ochii, acei oameni grăbiți care acum se imbulzeau curioși să mă vadă, să mă simtă, să se asigure că sunt bine, că pot înainta când se va estompa senzația de junghi. Ii priveam și începeam să -mi amintesc. Încercasem prea mult să – mi amintesc de unde cunoșteam acea aromă dulce- amăruie și nu văzusem groapa. Mă împrăștiasem lent, încercând să nu pierd din vedere femeia cu nasul lung dar esuasem. Acum stăteam înconjurată de oameni și îmi masam glezna dreaptă. Degetele, în contact cu pielea, căpătau, la rândul lor, un fin miros de Lasonil. Uneori mi se întâmpla să uit și doar anumite întâmplări ciudate, ne planificate, reușeau să mă aducă înapoi, acolo unde mă lăsasem înainte să uit.

Tema săptămânii „Infinitul de dincolo de noi”