Cimitirul de suflete

Trimisesem câteva texte scurte la niște reviste literare asupra cărora își mai aruncau, din când în când niște ochi pierdut, niște edituri mai mari. Ca să fii publicat, revistele literare te făceau să treci pe sub furcile caudine – dar obligatorii – ale succesului. Ca să fie sigure că n-au trecut din greșeală pe lângă o perla rara, organizau la anumite intervale de timp niște concursuri de selectie. Exista un juriu format anume să evalueze și criterii de selecție bine stabilite.

Se alegeau, prin selecție, doar textele considerate bune. Textele mele n-au fost niciodată selecționate. Mereu le lipsea cate ceva : dialogurile, farmecul ascuns al personajelor, acțiunea, dramatismul finalului. De fiecare data. Acceptam resemnata verdictul și ma apucam din nou de scris. Refuz după refuz, ajunsesem la concluzia că aveam nevoie absolută de un curs de „creative writing”. Spus și făcut, trimisesem câteva texte pentru selecție și, chit că era pe bani adusi de acasă acel curs de creat scriitori, nu trecusem de criterii. Scrisul meu nu se ridica la nivelul necesar. Nu scriam suficient de bine pentru a deveni scriitor. Concluzia la care ajunsesem picase ca un dus rece care mă trezise, temporar, la realitate. Apreciasem, totuși, etica organizatorilor și susținerea lui Dragoș. Dragoș avea o mulțime de defecte dar adora scrierile mele. Probabil era tot un defect de-al lui pe care mă încăpățânam să -l trec, de fiecare dată, cu privirea. Ma flata interesul cu care îmi citea scrierile și încrederea pe care mi-o acorda. La fiecare refuz, în fata criticilor și a reacțiilor acide ale profesioniștilor, Dragoș îmi spunea că, după părerea lui, nu se născuse încă profesionistul adecvat stilului meu.

Era adevărat că funcționam cumva altfel, că apreciam lucruri abstracte și că, de când mă știam, căutam mereu muzicalitatea unui text, mai presus de orice. În acceptiunea mea, ceea ce conta cel mai mult la un text, ceea ce rămânea în urma lui nu erau nici personajele și nici povestea. Ceea ce conta cel mai mult pentru mine era Stilul. Pentru profesioniștii contemporani însă, conta mereu altceva. Stilul era doar un accesoriu care nu putea rezista timpului. Exista, în această incompatibilitate dintre mine și profesioniștii literaturii române contemporane, o oarecare scânteie pe care numai Dragoș fusese capabil să o perceapă. Cu fiecare refuz în plus, mi se întărea convingerea ca adevăratul scriitor din familie nu eram eu.

Dragoș avea idei multe și în mintea lui roiau scenarii care mai de care mai ieșite din tipar. El avea idei, eu aveam stil. Împreună am fi putut forma scriitorul contemporan perfect. Inconștient, simțeam asta și, probabil de aceea, nu puteam să-l părăsesc pe Dragoș. Parasindu-l, ar fi fost ca și cum aș fi oprit sursa mea de apă. Aveam nevoie de ideile lui crete și de scenariile lui suprarealiste ca să exist. Nu puteam trăi fără sa scriu și nu puteam scrie fără ideile lui Dragoș.

Asa se născuse, de fapt, romanul care îmi adusese celebritatea. Inspirată de unul din scenariile improbabile ale lui Dragoș combinat cu felul meu încâlcit de a povesti lumea. Desigur, mare parte din mine dispăruse în etapa de editare.

La insistențele lui Dragoș de a nu renunța, devenisem celebră datorită sufletelor pierdute de care mă loveam zilnic fără să realizez. Dragoș venise cu scenariul și reușise să mă convingă că ideea nu era rea. „Nu e SF, îmi spusese într-o dimineață cu ochii într-un tabloid contemporan ordinar. „Ziarul asta, de exemplu, e un cimitir construit ad-hoc. Aici sunt îngropate sufletele celor ce scriau odată bine. Azi nimeni nu mai caută să citească texte scrise bine. Azi, mai presus de toate, contează drama din spatele imaginilor. Efectul surpriză creat de decalajul dintre „ei”, paznicii cimitirelor de texte și dedesubturile deocheate, sângeroase sau doar tragice, servite pe post de amuzament de realitatea devenită ori prea banală, ori prea complexă, ori prea dificil de razbit, pentru a mai lăsa loc sufletelor din spatele textelor”.

În fața unui astfel de argument, nu putusem decât să cad pe gânduri. Avea dreptate Dragoș, ideea nu era rea și deschidea posibilitatea unei abordări stilistice profunde.

Tema săptămânii „în lipsă de inspirație”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s