Vasile

Există o lume ascunsă privirii care a uitat să mai vadă. O lume ascunsă, inclusiv timpului. Unii ar spune că, dacă vrei minute în plus, acolo e locul de unde le poți împrumuta.

Vasile era norocos. Acea lume, pentru el, era acasă. Norocos îl numesc eu. Dar ce știu eu? Eu nu am trăit niciodată acolo. Însă, când l-am văzut prima oară, hipotalamusul meu a prins viață. Îmi vine să râd… Auzi! Să folosești un cuvânt ca hipotalamus, când încerci să vorbești despre Vasile!El nu le are cu astea. De fapt, el nu le are cu nimic. El știe doar să trăiască. Și mi-a fost evident că el a trăit.

I-am strâns mâna, protocolar, neputându-mi lua ochii de la fața lui. Era frumos! Acea frumusețe brută. Iți dădea impresia de neterminat, de început. Parcă mă aflam în fața unei bucăți de piatră, aleasă de însuși Michelangelo, în care maestrul a trasat primele linii cu dalta. Știai că ai în față o operă de artă, doar că mintea ta nu îi putea, încă, cuprinde splendoarea.

Stăteam înlemnită, mulțumind Cerului că pot fi martoră la așa ceva. Am început să simt furnicături în degete. Nu erau ele obișnuite să fie prinse în menghina vieții. Singurul efort pe care îl depuseră în viață, până acum, a fost să se albească într-o strânsoare, să încerce să împletească un pumn dantelat, ca gest pueril al revoltei. Degetele lui Vasile nu cred că au atins vreodată dantela. Ele erau una cu țărâna.

Și, ochii! Doamne, acei ochi! Un negru, atât de negru, încât devenea translucid. Puteai vedea umbrele trecutului, firele de iarbă salutând soarele, lacrimile gliei, acele picături de sudoare, care îi mângâiau pleoapele.

Și atunci a clipit. Și parcă o carte de istorie și-a fluturat paginile, unindu-și coperțile.

El era Vasile. Vasile, țăranul.

(Tema săptămânii- Descrierea unui personaj imaginar)

Mă găsiți și aici.

Sursa foto: pinterest.ro