Aș fi jurat că vorbele-ți acide vor arde fierul, mătasea și aromele pe care mi le insinuezi în fiecare dimineață. Dar nu… n-ai recunoaște. Nu-i așa?
Abia fac ochi și-mi zâmbești galben (mai du-te la dental cleaning, lady!!!)
Apoi mă mustri cam un sfert de oră în care, vreau, nu vreau, te ascult. Da! E alegerea mea să te ascult. Așa e. Te afli așezată în lista ce are în cap un singur cuvânt: TREBUIE.
Aș putea să-ți închid ușa în nas. Să nu-ți mai simt acreala adevărurilor pe care le conții dumneata.
Exact! Acidă! Așa te-aș declara când, cu ochii cârpiți de somn, trebuie să te accept lângă mine. Trebuie. Realizez că, în ciuda acrelii tale matinale (zici că ești mahmură continuu) te aprob în multe.
Ești acră, doamnă! Și n-aș putea să zic că îmi displace. Prefer acreala vorbelor curate, adevărate, decât dulceața mironosiță a lingușelii. Deci ai un plus mare.
Paloarea-ți, însă, mă duce cu gândul c-ai avea hepatită cronică, pentru că niciodată nu te îmbujorezi. Nici soarele nu-ți schimbă culoarea pielii. De-al naibii ce ești! Doar de-al naibii ce ești, nu accepți ca porii să-ți fie și ei răsfățați.
Galbenă ești. Și te crezi frumoasă. Mda! Ce să spui și tu? Că toate sunteți la fel. Cochete, un fel de chinezoaice mignone, deși voi, clar, nu veniți din China, da’ zic și eu, așa, forțând nota puțin, încercând o metaforă cam trasă de păr.
Pielea ta are un parfum natural, o aromă fantastică pe care nu poți să n-o iubești. Așa m-ai prostit și pe mine. Știi că-s alergică la mirosuri și m-ai dat pe spate cu parfumul tău. M-ai băgat în buzunar.
Ți-am spus în față, fără prea multe menajamente:
– Ești acră!
Ai recunoscut cu mâna pe inimă că da. Ești acră.
– Dar nu prea mult, am îndulcit eu acreala afirmației. Doar cât trebuie.
Ai zâmbit și mi-ai arătat dinții tăi galbeni. Asta m-a făcut să izbucnesc din nou:
– Ești galbenă!
Iarăși ai clipit a aprobare. Ce să faci și tu? Doar te-ai văzut în oglindă.
– Dar e un galben frumos, îmi place, am îndulcit din nou acreala afirmației.
Ai zâmbit din nou și dinții mi s-au strepezit:
– Și ești acidă.
Aici ai protestat.
– Te înșeli total și ți-am spus asta de atâtea ori. Sunt alcalină.
Atunci, ca să nu ne mai contrazicem, pentru că nu e bine să-ți începi ziua cu o discuție neplăcută, te-am tăiat în două și te-am pus în storcător. Apoi te-am scurs într-un pahar cu apă călduță și-am început o nouă zi cu tine. Lămâie!
(Tema zilei – Acid) Em – Sweet & Salty
Lamâia-mi place, însa doar în ceai,
Taiata în felii subtiri si delicate.
Sa-i simt parfumul florilor de mai,
Pe drumu’ngust, spre locurile-nalte !
Sa fii bine si iubita, Lamâita fericita ! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E bună și la prăjitură, chiar și la dulceață. Simpatice versuri. 🙂 Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Adevărul e că şi pe mine mă cucereşte doamna asta de fiecare dată. E drept, nu în apă călduţă. Dar nu-i rezist.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O folosesc și la prăjituri, firește. Dar îmi place cum arată. Am mereu în bucătărie un bol de cristal mare cu lămâi. E atât de frumos fructul în sine. Mi-s dragi lămâile, în ciuda „supărării” mele din text. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am vrut să-ți las câteva versuri, dar pentru că nu se încadrau bine cu seriozitatea discuției de aici, poate le voi așeza la mine.
Însă vreau să știi că mi-a plăcut dialogul!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai simțit serioasă discuția contradictorie dintre mine și biata citrică galbenă? Am scris cu zâmbet. Mă bucur că ți-a plăcut dialogul și abia aștept să văd ce scrii. 🙂
ApreciazăApreciază
Nu te contrazic, însă uneori regăsesc la tine seriozitatea copilului care se joacă, asta chiar dacă ți-e chipul a zâmbet atunci când scrii.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că aceea e starea mea când îmi pun mintea cu vreo… lămâie. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-ai înlămâit acreala și aproape mă alcalinizez! Superb textul!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult! Tot îmi place mie din când în când să-mi aduc bucătăria printre litere. 🙂 Acum a fost rândul lămâii. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți iasă perfect!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
m-ai păcălit! pe când citeam, cerul gurii mele pipăia deja, gustul acru-pungă al unei felii de … gutuie. parol!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ha, ha, ha! Mie îmi place gustul acru. Imaginează-ți că pentru mine gutuia intră la categoria dulce. :))) Când luam mere în Ro căutam acre și întrebam la piață. Fiecare mă asigura că-s dulci și bune. Doar că eu voiam acre. 😀
Mă bucur că te-am păcălit. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce m-a uimit dintotdeauna a fost modul extraordinar în care reușești să iei cel mai banal lucru și să-i faci o poveste pe care o citești fie cu sufletul la gură, fie cu un zâmbet până la ceafă. Și modul în care o faci, ca o joacă… unic.
🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă gândesc ce să-ți răspund, că nu pot să dau doar like unui asemenea comentariu. 🙂 Eu zic că de data asta „divină” e lămâia. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Păi, tu poți să zici ce vrei 😀 dar evidența sare-n ochi…
🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană