Inversări și probabilități

Tot ce simt eu ți s-a intâmplat și ție cândva. Și în momentul acela te-ai simțit nedreptățit, cu siguranță. Azi, îmi spui că n-am dreptate, că e bine să fie așa, dar tu nu ești în ecuație, pentru că nu ți se întâmplă ție, ci altuia. Din afară, totul e moralizator, ești îndrumat spre o cale bună, spre cunoaștere de sine, spre înțelegere, îngăduință și înțelepciune. Cum să explici că nu simți nimic din toate acestea, ci doar revoltă?

Ai putea să taci, să ascunzi de ochii lumii orice gând rău și să te prezinți fals, mai fals decât în momentul acela când chibzuiești dacă o fi bine sau nu, politicos sau nedrept, să spui lucrurilor pe nume. Știi, instinctiv, că nu poate fi vorba de asta și taci. Eviți subiecte. Vorbești, mai bine, despre vreme sau fluturi, despre treceri și ochi încețoșați. Că nu mai vezi bine și nu mai simți corect. Nici nu mai contează, de fapt, ce simți, oricum e despre altul, pentru cel din fața ta și nicio clipă nu se gândește că ar putea să i se întâmple și lui ceva asemănător. Sufletul tău e acum cel îmbrăcat într-un pulovăr gros de lână, și nu contează prea mult anotimpul, căci oricum se sufocă în căldura nefirească sub poveri plânse.

Mâine, când povestea va avea alte personaje și același subiect, voi zări, probabil, alți ochi tulburi și îmi voi aminti că, ieri, a fost vorba despre mine și voi ști că nu mi-a plăcut deloc, reacția ta. Dar oare voi ști să te alin echidistant și obiectiv sau voi face ca tine, ieri, când problema era a altuia și nepăsarea instalată comod? Cred că voi uita, nu? Ca doar eu „zburd în altă întâmplare în care vei poposi și tu peste vreun timp”…., că așa e clișeul ăla de care mă tot împiedic, uneori, în discuții inerte..

„Am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile”, suna o „căutare” a cuiva prin rândurile mele. Oare chiar s-a liniștit sau a simțit păcăleala? O fi simțit cât caut și eu răspunsuri în fiecare cuvânt rostit și, poate, și-a continuat plutirea pe ceruri mai senine. Frământările mele au conștiință, dar nu au aripi. Ele se bulucesc în mine și rămân acolo, înfipte adânc, între coaste și inimă. Mi-a spus cineva drag că sufletul are 21 de grame, iar inima, concret, vreo 300. Altul, că sufletul are memorie, dar că inima nu reține nimic, că totul se întâmplă în creierul nostru, iar în labirintul cunoașterii și senzațiilor, trăirilor și impulsurilor primite se desăvârșesc minuni de care ar trebui să fim mândri că le trăim și le dezvoltăm.

Asa, atunci de ce nu mai am aer, uneori? De ce doare in piept de parca ai o arsură nevindecabilă când unele lucruri vin tăvălug?

Da, cunosc și eu puțină anatomie, și am și răspunsuri logice la tot ce mă trezesc izgonind din tăceri prinse în colivii aurite, dar, poate, mai testez, pentru a nu știu câta oară, „vreo rețetă miraculoasă”, fără să fiu trimisă, ca într-o repetiție verbală sau clișeu apatic, către împăcare de sine, de către cei ce au seninul și „îngăduința” haină caldă, de zici că pe ei nu-i ninge decât cu zen și baloane colorate.

Stiu, nu există răspunsuri simple, pentru că nu există nici probleme așezate în ghem alb de lână din care poți croșeta veștminte pe care să le arunci peste aripi frânte. Si, deși nu sunt nici Eliza, nici vreuna din lebede, nici nu sunt în legământ de tăcere decât parțial, mi-am cusut singură, din vină albă, veștmânt vindecător – pulovăr cald și moale.

Doar că nu mă încape, azi. Îl cedez, dar mai bine să nu aveți nevoie de el. Ți se apleacă umerii sufletului sau, poate, vouă vă cresc aripi DOAR de bunătate.

Oricum ar fi, observ, totuși, destule suflete ce se ascund sub lâna tăcerii, așteptând vremea dezbrăcării de tumult, dar văd și multe ghemuri de lână care încă nu au fost croșetate.

Mai bine nu căutați dureri care nu exista. Eu am ales, de ceva timp, să nu-i judec pe cei care-și poartă straiele pe dos.

Mi-amintesc de mine, într-o zi, oarecare, într-o lume cu suflete sub pulovere de lână…, eram singura înghețată…

 

Suflete sub pulovere de lână – Flash 24, autor Adriana Tirnoveanu