– Oare crezi că mai e cazul să adaugi file?
– Parcă a mai rămas ceva de spus…
– Întotdeauna se va mai găsi ceva de spus. Așa cum mereu o frunză se va mai desprinde de copac. Dar tu nu poți aștepta sfârșitul de toamnă pentru a le asculta foșnetul. E prea târziu.
– Știu. E un târziu care mă va găsi deschizând o altă poartă.
– Atunci, merită?
– Sunt gânduri frunze ce aș dori să aștern. E foșnetul ce se aude în minte apărut, parcă, de nicăieri. Să-l las să plece?
– Mai lasă și vântul să vorbească, să legene frunze gând.
– Ai dreptate. Pragul trebuie trecut. Poarta mă așteaptă. Viața e o călătorie iar eu sunt un călător. Călătorul atinge și pleacă. Doar urmele lui rămân să amintească de el. Ca a trecut cândva purtând în păr flori de câmp, în ochi munți ce-și oglindeau vârfurile în mări adânci când calme, când în valuri.
– Dincolo de prag, te așteaptă un alt anotimp. Îmbracă-l.
– Știi, acum când îmi așezi veșmintele lui în palme parcă mi se așează o nouă viață căreia trebuie să-i răspund pe măsura frumoaselor sale culori. Oare voi reuși să-i întorc darul?
Autor: Anca Horj
Tema: Pragul
Literatura ca utopie 